Fulgii

Intr-o zi ca oricare alta, s-a intamplat ceva ce n-am mai simtit pana acum. Nu, nu e nici o experienta iesita din comun, nici un eveniment supranatural, ci ceva prin care toti am trecut de atatea ori: o ninsoare. Dar nu orice fel de ninsoare... M-am trezit din somnul de dupa-amiaza si dupa ce m-am invartit putin prin camera, am iesit pe hol si m-am uitat pe ferestra. Deloc surprins de faptul ca ningea, am intors capul in ambele parti si m-am uitat pret de vreo cateva secunde. Incantat totusi de stratul subtirel de zapada depus, am ridicat privirea si m-am uitat pe cer. Si a fost ca o revelatie momentul acela. Atentia mi-a fost captata de fulgi, care desi nu erau prea mari si nici ninsoarea nu era prea deasa, ei nu aratau niste fulgi obisnuiti. Nu ! Erau altceva. Nici eu nu stiam ce sunt, dar toti faceau ceva ce fulgii obisnuiti nu fac: dansau. Fulgi care dansau. Si nu orice fel de dans... Fiecare fulg avea dansul lui, unii mai gratiosi si stralucitori, iar altii ca niste incepatori cuprinsi de euforie. Primii, cei gratiosi, faceau spirale lungi si salturi rare, dar atat de frumoase si de usoare, ca ma incerca o senzatie de invidie. Totodata, in dansul lor magnific, existau momente cand o adiere ii facea sa se mai ridice din cadere si parca, mai tot timpul cautau ceva. De asemenea, cadeau si cel mai lent, regretand inevitabilul: ca se indreapta spre pamant. Si parca nu era un regret ci o mandrie ascunsa. Cadeau cu mandrie. Pentru ei, timpul era dispus sa stea in loc. Desigur, mai erau si fulgii cei incepatori, pentru care caderea era mai scurta si parca, in dansul lor haotic pareau mult mai grei decat ceilalti dar incercau totusi, in zadar, sa se opreasca din cadere. Cateodata pe unii ii mai ajuta si adierea vantului, ori sa urce ori sa coboare, dar fara nici un rezultat, ei cadeau cel mai repede. Pentru acestia, timpul parea sa nu-i bage in seama. Si cu totii se asterneau peste marea de fulgi de pe pamant. Pentru o clipa, care nu stiu cat a durat, mi s-a parut ca toti fulgii seamana cu sufletele oamenilor. Da ! Ningea cu suflete. O infinitate de suflete. Si m-am simtit atat de mic si de neinsemnat, incat mi-a venit sa plang. Dar plangeam cu sufletul si cand sufletul plange te simti ca un fulg. Atat de mic si de neinsemnat esti. Cu un sentiment de speranta am deschis usa sa pot simti vantul, fulgii si sufletele. Si m-am simtit aparte. Pentru o alta clipa, am vrut sa fiu un fulg, sa dansez ca ei, sa ma pot bucura de forta pe care o imprima vantul si sa ma las purtat de el. Dar trebuia, intr-un final, sa cad si eu, asa cum faceau toti. Clipa acestui gand a facut sa ma treaca un frison. Intamplator am privit in jos si am observat ca din patura de zapada depusa, numai o parte din fulgi stralucesc. Da, erau acei fulgi gratiosi. Dar mi s-au parut atat de putini, incat ii puteam numara cu usurinta. Cazusera si totusi straluceau. Ceilalti fulgi, care cadeau haotic se pierdeau in marea de zapada. Si am stat acolo, la doi pasi de usa pentru nu stiu cate clipe, clipe in care cazusera atatia fulgi ! Dar nu orice fel de fulgi...