Noapte instelata

    Mergi pe un drum intr-o noapte calduroasa de vara. Esti departe de oras. Nu stii de unde vii si nici unde te duci. Pasii te poarta pe carare, pur si simplu. In stanga incepe padurea, in dreapta se intinde o pajiste. E liniste, se aud doar greierii si decat luna lumineaza palid intregul intins. Pare ca nimeni nu exista in jur, decat tu, pare ca e o planeta pustie si totusi mergi pe un drum batut.
   Te intinzi pe iarba ostenit de drum si ademenit de o adiere placuta, racoroasa, miros de iarba si de frunze. In sus, cerul senin dezvaluie covor de stele cum parca niciodata nu ai mai vazut. E cald dar o clipa te trec fiori reci, sunt atat de multe, si e doar o bucata de cer. Asa ca dorinta de a le numara paleste repede. Cat cuprinzi cu ochii lumina lor te invaluie, te vrajeste. Iti concentrezi atentia asupra unor portiuni mai mici, asupra unor stele mai stralucitoare, unor constelatii. Dar ce e mai frumos abia urmeaza sa apara.
   O dara luminoasa de stele, care lumineaza intens se zareste la orizont. E chiar galaxia noastra, care se vede inclinata din cauza pozitiei Soarelui fata de discul galactic. In ansamblu, imaginea e coplesitoare. De la distanta pe care o avem fata de centrul galaxiei, vedem imensitatea acesteia in toata splendoarea ei. Aici, la o distanta rezonabila de centru intr-unul din bratele spiralate ale galaxiei ne gasim la distante destul de mari intre stele. Insa cu cat te apropii de centru distanta dintre ele scade iar numarul lor creste. Cresc de asemenea si sansele ca acolo sa fie viata, inteligenta chiar, si sa stie unii de altii.
   Deodata, ceea ce vezi pe cer pare de necuprins, ca un oras pe care nu ai putea sa il vizitezi pe tot in mii de vieti. Si e doar o galaxie de marime medie.  Sunt miliarde de galaxii doar in universul vizibil, limita pana la care observatoarele noastre actuale ajung. Cine stie cate mai sunt si in rest. Paradoxul este ca pe masura ce privesti mai departe in univers, privesti in urma si in timp. Privind o galaxie aflata la un milion de ani-lumina o vedem asa cum era acum un milion de ani. Peste inca un milion de ani o sa o vedem cum este azi. De acolo de unde sunt, lumina unor stele pe care le vedem azi este cea de acum sute, mii sau chiar milioane de ani. Majoritatea au disparut, si-au disipat materia din care probabil s-au format alti sori si alte planete. Noi inca vedem stelele care au fost. Imagini din trecut, in prezentul aceluiasi viitor. Iti dai seama usor ca, cu cat privesti mai departe, privesti mai adanc in trecut. Undeva, acolo, departe, lumina soarelui nostru nici nu a ajuns. Acolo undeva, nu existam, aici insa traim impresia vastitatii, a pierzaniei pe un ocean de stele.
   Se spune ca la inceput universul a fost mai mic de decat un atom. Si a explodat in tot ceea ce vedem azi pe cer si in jur. Nimeni nu stie insa ce a fost inainte. Poate ca s-a ajuns la forma aceea pentru ca s-a comprimat un alt univers. Cine stie cat de vechi si acela. Poate ca alt univers s-a stins ca acesta sa existe. Un ciclu nesfarsit al creatiei si al distrugerii, un ciclu nesfarsit de comprimari si explozii. Viata unui om e prea scurta pentru a masura vietile stelelor si ale galaxiilor. Poate peste miliarde de ani cand universul va ajunge pustiu si stelele se vor fi stins demult, cand gaurile negre vor fi absorbit totul, se vor inghiti intre ele, comprimandu-se in ceva imens care la randu-i, nemaivand ce sa inghita isi va comprima propriul volum pana in punctul acela infinit de mic, mai mic decat un atom, cu o masa egala cu a universului actual, care va fi samanta unui nou univers. Incepi curand sa te intrebi ce insemni pentru un univers atat de mare.
   Insa, fara sa-ti dai seama vezi ca in departare, soarele se pregateste sa rasara. Te ridici anevoie si te intorci pe drumul pe care ai venit. Un batran iti iese obosit in cale si trecand pe langa el, se intoarce catre tine intreband cu un glas soptit: de unde vii si incotro te duci?

Prolog

Ne nastem cu anumite instincte pentru a ne ajuta sa supravietuim dar depindem fara indoiala de ai nostri ca sa ne initieze in toate aspectele si fenomenele vietii. Printre acestea din urma, iubirea nu face exceptie. In familie vei deprinde o baza, un anumit nivel de intelegere asupra ei care insa va fi de datoria ta sa il adaptezi si sa il imbogatesti de-a lungul vietii. Prin urmare, de-a lungul timpului, inveti multe lucruri dar lucrurile care conteaza sunt cele care te ajuta sa iti cladesti o viata fericita, in felul unic, al fiecaruia. Cand dupa o anumita perioada simti ca ai invatat o lectie. Cand esti capabil sa aplici invatamintele obtinute si sa-ti schimbi unele idei si obiceiuri pentru a merge mai departe. Cand o parte din tot ce faci, o faci atat pentru linistea si multumirea interioara cat si pentru a altora. E greu sa ajungi la acest nivel in prezent, cand totul in jurul nostru se misca cu o viteza pentru care nu suntem obisnuiti. E greu nu pentru ca nu avem lectii din care sa invatam ci pentru ca uneori sunt prea multe lectii iar multe nici macar nu ne folosesc cu adevarat, sa nu mai vorbim de timpul insuficient in care trebuie asimilate toate acestea. Marea provocare e sa stii ce sa alegi pentru tine. Pentru ca nu are rost sa te arunci in tot felul de actiuni si situatii spunandu-ti "vreau sa stiu tot". Mintea noastra inca nu e pregatita pentru TOT. De aceea, tot ce inveti trebuie adaptat la persoana ta. Numai asa poti simti ca prin ce ai trecut ti-a fost de folos. Astfel si eu am invatat de-a lungul timpului ca e usor sa spui te iubesc dar este greu sa o si demonstrezi daca nu simti asta cu adevarat sau ceva iti sta in cale. De fapt e imposibil iar cei care reusesc sa faca asta se amagesc amarnic. Ca sa demonstrezi ca iubesti cu adevarat pe cineva, e nevoie de mai mult decat niste cuvinte spuse aiurea, in care probabil nici tu nu crezi. In timp iti dai seama ca nevoia de a avea pe cineva aproape e sinonima cu tot ce inseamna cursul firesc al naturii. Cu timpul inveti ca a inota impotriva valurilor, impotriva capriciilor vietii, cand ne pot purta spre o insula luxurianta, spre o viata relativ fericita, este foarte obositor si ca trebuie sa iti pastrezi puterile pentru a putea reusi sa ajungi acolo. Cu timpul iti dai seama ca numai cei care sunt in stare sa iubeasca mereu cu aceeasi intensitate pe cineva, cum reuseau pe vremea cand erau copii si dragostea parea o joaca, merita sa iubeasca si ca cei care nu pot face asta nu merita sa se oboseasca cu iubirea pentru ca mereu o vor intelege gresit. In timp ajungi sa intelegi ca "acasa" este locul unde iubesti si esti iubit, indiferent unde se intampla asta, si nu locul unde iti duci existenta fara rost, de pe o zi pe alta. Inveti, dupa ceva timp, ca numai daca reusesti sa fii alaturi de cineva la nevoie si el te accepta asa cum esti, daca ii poti asculta necazurile fara sa te gandesti ca trebuie sa pleci si oferi un sfat care poate fi chiar o imbratisare tacuta, daca reusesti sa vizualizezi cum ar fi un an alaturi de acel cineva si iti place ce vezi, daca reusesti sa treceti prin necazuri impreuna fara ca acest lucru sa va desparta, daca iti oferi portia ta pentru ca acel cineva sa aiba mai mult fara sa te gandesti la altceva, daca peste ani o dimineata insorita nu iti va scoate in evidenta ridurile si defectele persoanei ce doarme langa tine ci semnificatia pe care a avut-o in viata ta, atunci poti spune ca simti ce este iubirea adevarata. Dar din pacate, se invata doar cu timpul.

= Va urma =

There can be miracles...

O melodie care ma atinge de fiecare data cand o ascult... despre puterea credintei... nu neaparat in divinitate cat in fortele proprii, in tine insuti.

Fulgii

Intr-o zi ca oricare alta, s-a intamplat ceva ce n-am mai simtit pana acum. Nu, nu e nici o experienta iesita din comun, nici un eveniment supranatural, ci ceva prin care toti am trecut de atatea ori: o ninsoare. Dar nu orice fel de ninsoare... M-am trezit din somnul de dupa-amiaza si dupa ce m-am invartit putin prin camera, am iesit pe hol si m-am uitat pe ferestra. Deloc surprins de faptul ca ningea, am intors capul in ambele parti si m-am uitat pret de vreo cateva secunde. Incantat totusi de stratul subtirel de zapada depus, am ridicat privirea si m-am uitat pe cer. Si a fost ca o revelatie momentul acela. Atentia mi-a fost captata de fulgi, care desi nu erau prea mari si nici ninsoarea nu era prea deasa, ei nu aratau niste fulgi obisnuiti. Nu ! Erau altceva. Nici eu nu stiam ce sunt, dar toti faceau ceva ce fulgii obisnuiti nu fac: dansau. Fulgi care dansau. Si nu orice fel de dans... Fiecare fulg avea dansul lui, unii mai gratiosi si stralucitori, iar altii ca niste incepatori cuprinsi de euforie. Primii, cei gratiosi, faceau spirale lungi si salturi rare, dar atat de frumoase si de usoare, ca ma incerca o senzatie de invidie. Totodata, in dansul lor magnific, existau momente cand o adiere ii facea sa se mai ridice din cadere si parca, mai tot timpul cautau ceva. De asemenea, cadeau si cel mai lent, regretand inevitabilul: ca se indreapta spre pamant. Si parca nu era un regret ci o mandrie ascunsa. Cadeau cu mandrie. Pentru ei, timpul era dispus sa stea in loc. Desigur, mai erau si fulgii cei incepatori, pentru care caderea era mai scurta si parca, in dansul lor haotic pareau mult mai grei decat ceilalti dar incercau totusi, in zadar, sa se opreasca din cadere. Cateodata pe unii ii mai ajuta si adierea vantului, ori sa urce ori sa coboare, dar fara nici un rezultat, ei cadeau cel mai repede. Pentru acestia, timpul parea sa nu-i bage in seama. Si cu totii se asterneau peste marea de fulgi de pe pamant. Pentru o clipa, care nu stiu cat a durat, mi s-a parut ca toti fulgii seamana cu sufletele oamenilor. Da ! Ningea cu suflete. O infinitate de suflete. Si m-am simtit atat de mic si de neinsemnat, incat mi-a venit sa plang. Dar plangeam cu sufletul si cand sufletul plange te simti ca un fulg. Atat de mic si de neinsemnat esti. Cu un sentiment de speranta am deschis usa sa pot simti vantul, fulgii si sufletele. Si m-am simtit aparte. Pentru o alta clipa, am vrut sa fiu un fulg, sa dansez ca ei, sa ma pot bucura de forta pe care o imprima vantul si sa ma las purtat de el. Dar trebuia, intr-un final, sa cad si eu, asa cum faceau toti. Clipa acestui gand a facut sa ma treaca un frison. Intamplator am privit in jos si am observat ca din patura de zapada depusa, numai o parte din fulgi stralucesc. Da, erau acei fulgi gratiosi. Dar mi s-au parut atat de putini, incat ii puteam numara cu usurinta. Cazusera si totusi straluceau. Ceilalti fulgi, care cadeau haotic se pierdeau in marea de zapada. Si am stat acolo, la doi pasi de usa pentru nu stiu cate clipe, clipe in care cazusera atatia fulgi ! Dar nu orice fel de fulgi...

The Great Queen Seon Deok - Baramkkoc Windl

Un soundtrack superb al unui serial intitulat Secretele de la Palat, difuzat pana nu demult pe TVR1

Flower

I am far and you are near
I can love you without fear
But my heart is beating cold
'Cause the feelings are untold.

I am standing for the wall
Think i'm gonna have to fall
You're my little, little flower
But to tell you have no power

Punct de vedere

- ...si bunul tau prieten Alexandru ce mai face?
- Alexandru... a murit. A murit cu speranta unei lumi mai bune, mai curate, cu corpul impietrit de frigul singuratatii, cu ochii larg deschisi privind mereu in lumea aceea ideala, perfecta. Nu am sa stiu niciodata daca a ajuns acolo sau a fost mereu o iluzie pentru el. Oriunde ar fi e intr-un loc mai bun. Cand m-am apropiat de patul lui ma astepta o imagine macabra. Gura ii era deschisa dar stramba ca si cand ar fi strigat pe cineva cu ultimele forte. Buzele, uscate, crapate, invinetite, niste buze care n-au sarutat niciodata destul, care n-au soptit niciodata iubirea, bucuria, emotia. Limba, adanc intrata in gat, ca si cum s-ar fi inecat cu ea inca mai avea in ea gustul amar si prea putin dulce pe care l-a simtit toata viata. Mainile, uscate, descarnate, maini care n-au imbratisat suficient, care n-au tinut o viata in ele erau intepenite, cea stanga departata mult de trup iar cea dreapta pe piept cu degetele stranse ca si cum durerea ar fi venit din inima. Corpul, scheletic, alb, ii era atat de rece de parca nici in timpul vietii nu ar fi avut caldura, sau nu ar fi simtit caldura unui alt corp. Picioarele, indoite putin in sus, cu genunchii apropiati sugerau o adanca framantare interioara, poate chiar simplul fapt de a trece pe lumea cealalta fara a lasa nimic in urma. Capul ii era indreptat spre fereastra ca si cand acolo ar fi fost lumea lui, departe intr-un alt veac, pe alte meleaguri. Din tot acest tablou de moarte, ochii erau cei mai vii. Pareau umezi, poate ca plansese, cine stie, doar era singur dar ai fi zis ca acum se vor indrepta spre tine si va incepe sa-ti vorbeasca. Sunt ochii celui care mai asteapta ceva, inca o clipa de viata, ochii celui care nu e pregatit sa moara dar totusi i-a sunat ceasul. L-am acoperit cu cearsaful si am chemat preotul. Mai tarziu, am aflat ca la autopsie i-au scos inima iar cei de acolo nu mai vazusera asa ceva. Era uscata, goala, stoarsa de viata exact ca a unei mumii. Un asistent de acolo a glumit spunand ca dupa corp are 25 de ani dar dupa inima 2500. Eu insa stiu ca e inima unui om singur, un om care nu a iubit si nu a fost iubit indeajuns si ca fiecare clipa de singuratate si de suferinta i-a afectat inima ca un singur an. Intr-un fel ciudat, asistentul avea dreptate...
- Nu am stiut. Imi pare atat de rau.
- Sa nu-ti para. Acolo undeva toate se iarta. Timpul sterge tot, pe toti... de tot.

Imparitate

Privind în sufletul meu
Am zărit o jumătate de soare
Sentimente confuze
O jumătate de floare
Ruinele iubirilor mele
O jumătate de vânt
Mormintele durerilor mele
O jumătate de câmp
Oasele speranţelor mele
O jumătate de suflet
Pentru că fără dragoste
Totul e jumătate.

Ploaia

Ploua marunt peste orasul carunt,
Pe casele vechi, pe oamenii gri,
Ploua marunt peste visele mele,
Pe strazile moarte, pe masinile gri,
Ploua marunt peste oameni carunti,
Pe luminile stinse, pe frunzele vii,
Ploua carunt peste vise marunte,
Pe crucile verzi, pe gardurile vii,
Ploua carunt peste oameni marunti,
Pe praful din stele, pe spatiul din ele,
Ploua carunt peste universul marunt.

Inimi reci

Sunt sentimente adevarate
Murind in suflete reci
Si inimi de durere impovarate
Nu vor mai iubi in veci

Sunt saruturi imbietoare
Ce-ngheata pe buze reci
Si lacrimi cad sfasietoare
Nu se vor opri in veci

Sunt imbratisari ametitoare
In nopti intunecate, reci
Si brate calde, primitoare
Nu vor mai simti in veci

Sunt iubiri nemuritoare
Putrezind in inimi reci
Si de-au stralucit in soare
Nu vor mai rasari in veci

Sunt priviri intrebatoare
Sfarsind pe pietre reci
Si se intreb de ce oare
Nu vor mai visa in veci

Sunt vieti impovarate
Ce sufera pe tarmuri reci
Si cu dureri adevarate
Nu vor mai trai in veci

Cuvant inainte

Te-ai intrebat vreodata, chiar si pentru o clipa cine esti? Ce cauti aici? De unde vii? Cum ai aparut? Pentru ca nu exista o provocare mai mare ca gasirea raspunsurilor. Aceste intrebari aparent simple fac obiectul de studiu al filozofiei. Nu sunt filozof dar imi pun niste intrebari normale cred eu, si ma intreb oare cati oameni obisnuiti si-au pus intrebarile astea, si mai ales cand, in ce perioada a vietii. Ma intreb cati oameni s-au trezit intr-o dimineata cu impresia ca sunt neinsemnati(si un fior rece strabatandu-le corpul), si mai ales daca au spus asta cuiva. Eu ma simt de multe ori asa(pentru ca nu simt ca traiesc cu adevarat, vreau ceva mai mult de la viata si stiu ca n-o sa am niciodata). Pentru cei care ma cunosc, e usor de inteles de ce; pentru cei care nu, poate nu e la fel de clar. Scopul meu e sa-mi exprim punctele de vedere cu privire la anumite aspecte ale vietii care la randul lor pot ajuta pe cineva sa inteleaga mai bine lumea in care traieste. Mai bine spus, vreau sa va fac sa va ganditi la anumite lucruri, consider eu normale, unele chiar esentiale si ma adresez in special persoanelor care simt ca anumite idei exprimate aici coincid cu punctul de vedere propriu. Happy blogging!